1 Kings 3
1 Cu Faraonul cel pe care Egiptu-n fruntea sa îl are, Se încuscrise Solomon. Din fiicele lui Faraon, El, o soție, și-a luat Și cu aceasta-apoi, a stat, Chiar în cetatea cea pe care, David, al său părinte-o are. Acolo, ei au locuit, Până când el a reușit Să își ridice casa lui, Precum și casa Domnului Și întreg zidul cel pe care, În jur, Ierusalimu-l are.
2 Jertfele care se dădeau, Pe înălțimi se aduceau, Căci încă n-a fost început, O casă, să se fi făcut, Drept un lăcaș al Domnului Spre-a-Și pune-n el, Numele Lui.
3 Dar Solomon se dovedea Cum că, pe Domnul, Îl iubea, Iar obiceiurile-avute De tatăl său, au fost ținute. Atâta doar, că el mergea Pe înălțimi, jertfe să dea Și chiar tămâie a adus.
4 Odată, Solomon s-a dus La Gabaon, unde-i aflată O înălțime însemnată, Ca să aducă jertfe-n dar. Astfel, adus-a pe altar, Jertfe, drept ardere de tot, Cari la o mie se socot.
5 La Gabaon, Domnu-a venit Și într-un vis, El i-a vorbit: „Cere-Mi, acum, tot ce dorești, Căci negreșit, ai să primești.”
6 Solomon zise: „Ne-ncetat, Bunăvoință-ai arătat Față de David – tatăl meu – Căci el, în fața Ta, mereu, Credincioșie a vădit Și inima și-a curățit. Un fiu, în urmă, Tu i-ai dat Și-n locul său l-ai așezat, Pe al lui scaun de domnie, Așa precum, astăzi, se știe.
7 Doamne, acum – pe robul Tău – L-ai așezat în locul său. Eu sunt un tânăr – ai văzut – Neîncercat, nepriceput.
8 M-ai așezat, astfel, mai mare, Peste poporul Tău, cel care E-atât de mult, încât nu poate Nimeni, acum, a-l mai socoate.
9 Un lucru numai, îmi doresc: Ajută-mă să dobândesc O inimă mai pricepută, Prin care poate fi făcută O judecată, în popor, În pricinile tuturor. O inimă, vrea robul Tău, Ca astfel, binele, de rău, Să poată să-l deosebească Și-al Tău popor, să-l cârmuiască!”
10 Această cerere, făcută De Solomon, a fost plăcută În fața Domnului, iar El
11 A glăsuit în acest fel: „O inimă, tu Mi-ai cerut, Dar iată, pentru că n-ai vrut Nici viață lungă și nici bani, Nici moarte pentru-ai tăi dușmani,
12 Voi face după cum dorești: Pricepere ai să primești, Așa cum nimeni n-a avut ‘Nainte de-a te fi născut Și cum, asemeni, nimenea – Vreodată – nu va mai avea.
13 Mai mult: iată, am să-ți dau ție, Salvă și multă bogăție, Iar ca și tine, nimenea – Cât vei trăi – nu va avea.
14 De umbli-n calea Mea, mereu, Și de păzești cuvântul Meu – Poruncile care le-am dat Și legile ce l-am lăsat – Cum a făcut și tatăl tău, Ferit vei fi, de orice rău, Iar zilele ți le lungesc Și viață multă-ți dăruiesc.”
15 Când Solomon s-a deșteptat, Uimit de ceea ce-a visat, Către Ierusalim s-a dus Și-arderi de tot el a adus – Drept jertfe ce aveau menire De daruri pentru mulțumire – Lângă chivotul Domnului. Apoi, pentru slujbașii lui, Un mare-ospăț a pregătit Unde, pe toți, el i-a poftit.
16 La Solomon – la judecată – Două femei s-au dus, odată. Curve, acestea se vădeau Și o pricină grea, aveau.
17 Una din ele-a glăsuit: „Noi împreună-am locuit Și amândouă am născut. Întâi, un fiu, eu am avut,
18 Iar la trei zile-apoi, și ea A zămislit, de-asemenea, Tot un fecior. Cum am vorbit, Noi împreună-m locuit. Nici un străin n-a fost apoi, Care să stea, atunci, cu noi.
19 Dar iată ce s-a întâmplat: În zori, pe când n-am deșteptat, Pline de groază am văzut Necazul ce s-a petrecut, Căci al ei fiu, mort, se vădea. În timpul nopții, cred că ea, Peste copil, s-a răsucit – În somn – iar pruncul a murit.
20 Ea s-a trezit și a văzut Ce grozăvie a făcut. Cam jumătate se vădea Noaptea, când se trezise ea. Ușor, atuncea, mi-a luat Pruncul, care era culcat La al meu sân. Apoi l-a dus, La ea, în pat, și mi l-a pus Pe fiul ei, alăturea. În urmă, s-a culcat și ea.
21 După ce ziuă s-a făcut, Să-mi alăptez fiul, am vrut, Și-abia atunci m-am dumirit Precum că pruncul a murit. Când mai atentă m-am uitat La el, uimită am aflat Că nu-i acela fiul meu, Pe care îl născusem eu.”
22 Femeia care se găsea, Atunci, alăturea de ea, În gura mare a strigat: „Nu! Nu! Nu e adevărat! Acela care a murit Al tău fiu este, negreșit! Iar cel care e viu, știu eu, Precum că este fiul meu!” Prima femeie-a glăsuit: „Ba nicidecum! Cel ce-a murit E fiul tău! Al meu e viu, Iar acest lucru, bine-l știu!” În felu-acesta, au strigat Ele, în față la-mpărat.
23 Atuncea, Solomon le-a spus: „Văd că o pricină-ați adus În fața mea și nu găsiți Decât să vă-nvinovățiți Una pe alta, ne-ncetat, De când la mine ați intrat. Tu zici că mort e al ei fiu, Dar ea îmi spune că e viu Și că al tău, mort, se vădește, În timp ce fiul ei trăiește. Gata! Sfârșiți! E rândul meu! Vreau s-ascultați ce-am de spus eu!
24 Dați-mi o sabie și-apoi, Avem a ne-nțelege noi!” Slujbașii săi, grabnic, s-au dus Și-o sabie, ei i-au adus.
25 „Pe prunc, îndată, să-l luați Și-n jumătate să-l tăiați!” – Mai zise Solomon. „Apoi, La fiecare dintre voi, Am să îi dau o jumătate, Ca astfel să vă fac dreptate!” – Le-a mai zis el, femeilor, Privindu-le dojenitor.
26 Atuncea, mama pruncului Îi zise, împăratului: „Nu îl ucide! Milă ai! Ci mai degrabă să îl dai Ăstei femei! Al ei să fie Și să-i aducă bucurie!” Ea a vorbit în acest fel, Căci a simțit cum, pentru el, Inima-n piept i se rupea Și mort să-l vadă, nu putea. Cealaltă, însă, a strigat: „Nu! Nu! El trebuie tăiat! Pentru că astfel doar – zic eu – Nu-i nici al ei și nici al meu!”
27 „Pe pruncul viu, să îl luați” – Zise-mpăratul – „și să-l dați La cea dintâi dintre femei, Pentru că este fiul ei!”
28 Israeliții au aflat, De felu-n care-a judecat, Atuncea, Solomon. Astfel, Cu toții s-au temut de el, Căci au văzut că Domnul pune În el, a Lui înțelepciune Care, mereu, îl însoțește Și-n judecăți îl sfătuiește.